Giallo

Vineri, 4 Iunie 2010, Categoria: Cronica de film

Termenul "Giallo" desemna initial un gen literar avand ca specific suspansul, crima si misterul, al carui nume isi avea originea undeva la finele anilor '20, in seria romanelor politiste cu coperti din hartie ieftina, galbena, scoasa de editura italiana Mondadori. Genul cinematografic cu acelasi nume s-a dezvoltat in peninsula in anii '60 si isi are originea in romanele mentionate anterior, evoluand treptat spre horror si thriller psihologic, iar Dario Argento se numara printre reprezentantii sai cei mai de seama.

Pana la "Cod galben de crima". Care e mai putin un "giallo" veritabil, cat o combinatie de slasher si snuff mustind de umor involuntar.

Adrien Brody este Enzo Avolfi, un detectiv singuratic si neguros, insarcinat cu rezolvarea unui caz care a pus pe jar politia din Torino: cel al unui criminal in serie "specializat" in turistele tinere si frumoase pe care le rapeste, le tortureaza (avem parte de sange din belsug in scenele filmate in detaliu) si in cele din urma le ucide. "Giallo" e porecla lui, inspirata de tenta galbuie a pielii pe care o deconspira cu ultima suflare una din victime, si pare a-si fi facut un scop in viata din a distruge frumusetea celor din jur, cea de care el n-a avut deloc parte: e palid, cocosat, diform, cu dinti stricati si o coafura amintind de Marian Nistor intr-o zi proasta. Ce mai, e had pe dinauntru si pe dinafara, si probabil o sa va vina mai greu sa-l recunoasteti pe acelasi Brody sub un machiaj totalmente ridicol. Ridicola e dealtfel prezenta lui cu totul - Giallo mormaie, plescaie pofticios intr-o engleza cu accent atroce ("biuuutifuuul"), executa o pantomima dubioasa in timp ce-si rememoreaza umilintele copilariei, si in general pare cam retardat, departe de imaginea criminalului cu sange rece care are prezenta de spirit de a imbaia cadavrele in apa oxigenata, pentru a indeparta orice urma.

In schimb Brody executa o prestatie relativ decenta in rolul detectivului care fumeaza tigara de la tigara, chinuit fiind la randul lui de amintirea unor crime mai vechi (pentru ca, vedeti dumneavoastra, nimeni nu e inocent, criminalul si politistul sunt fatetele paralele ale dualitatii umane, pe care soarta si oamenii i-au impins pe carari diferite.. e pseudo-filosofica treaba!). Nu acelasi lucru se poate spune despre Emmanuelle Seigner, lemnos-somnambula in partitura Lindei, sora ultimei victime rapite de asasinul cu pricina, care isi aduce aminte ca trebuie sa joace ceva abia in ultimele minute ale filmului.

Un film bun de vazut intr-o noapte ploioasa, daca nu e nimic mai bun la televizor. Si de uitat imediat dupa ce l-ati vazut.

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou