Constantin si Elena

Duminica, 12 Aprilie 2009, Categoria: Cronica de film

Constantin si Elena Constantin si Elena nu sunt niste sfinti. Slava Domnului. Altminteri filmul lui Andrei Dascalescu nu s-ar mai fi numit "documentar" ci reportaj de duminica dupa-amiaza pe Trinitas TV. Iar irezistibilul aer de naturalete s-ar fi transformat intr-o "Ruga pentru parinti" plansa cu vorbe pe ecran.

Constantin si Elena sunt niste oameni reali. Bunici si stra-bunici, prototipul acela cu casa la tara, razboi de tesut, vite in grajd si un caine priponit in ograda, care schelalaie fericit melodiile fluierate de stapani. Sunt bunicii de la tara pe care i-am avut cu totii, sau la care macar am visat, poate mai mult la varsta maturitatii decat in copilarie. Camera ii priveste cu drag, dar duiosia nu aluneca spre melodrama, nici afectiunea spre sirop. Nu e pic de iz samanatorist si fals in peregrinarile bunicului de la camp la biserica, de la podul cu fan la un parastas din sat; nici in felul in care bunica tese covoare sau recita poezii din tinerete. Sunt bunicii adaptati la vremuri care torc lana ascultand un post de radio strain, care se bucura copilareste de o cutie cu Pepsi si privesc la telenovele din patul lor acoperit cu cergi.

Casatoriti de 55 de ani, cei doi nu sunt, poate, modelul unui mariaj de vis – exista o anume diferenta de varsta, care revine des in conversatie ("ai luat un mosneag", "nu erai asa mosneag cand te-am luat"), si episodul dureros al pierderii unui copil. Dar sunt modelul unei convietuiri reusite, care imparte corvezile si bucuriile, in care el canta in corul bisericii, ca un fel de compensatie pentru relatia ei rece cu Cel de Sus, in care gandul la moarte e mai usor de dus, in care gesturile se completeaza reciproc si glasurile se unesc in cantece sugubete despre iubire, in care micile cicaleli sfarsesc benign in priviri complice.

"Constantin si Elena" e o declaratie de dragoste discreta si emotionanta. Pe care trebuie s-o vedeti. Neaparat.



[Adela Marcov]
  
asdasd