Hellboy 2

Miercuri, 22 Octombrie 2008, Categoria: Cronica de film

In "Hellboy 2: Armata de Aur" Guillermo del Toro aduce la viata cel mai fascinant si complex bestiar intalnit pe ecranele ultimilor ani, galeria celor mai umani monstri pe care i-am vazut vreodata.

Pui de diavol crescut printre oameni, cu coarnele taiate dar coada inca sfichiuind amenintator, Hellboy e prototipul eroului contemporan privit printr-o lentila deformanta, un monstru amuzant si cinic ce semneaza autografe si are parte de PR pe Youtube, un urias sensibil care se pasioneaza de soft-jazz-ul lui Al Green si are dileme existentiale legate de femeia vietii. Nu o femeie obisnuita, sa ne-ntelegem, ci una care atunci cand se enerveaza se face foc si para. La propriu!

Probabil in copilarie parintii obisnuiau sa-l lase pe micul Guillermo singur acasa, ascultand la pick-up basme terifiante, altfel nu stiu de unde ar fi putut nascoci aceste figuri bizare, desprinse parca din panzele unui Goya sau Hieronymus Bosch, genul de personaje cu care ne-a vrajit mai intai in “Labirintul lui Pan“, dar multiplicate in zeci de infatisari si zugravite in note mai putin grave. Altfel din ce strafunduri ale imaginatiei ar fi putut aparea aceste Zane-Maseluta care, la ani-lumina de imaginea idilica traditionala, sunt creaturi insectoide, cu 6 picioare si o sete neostoita de calciu (pe care si-o potolesc in trupurile omenesti). De unde fiinta deghizata in batranica, devoratoare de pisici dar inspaimantata de canari - un soi de versiune perversa a bunicutei lui Tweety. De unde ingerul mortii, justitiar orb la problemele muritorilor, cu ochi in varf de aripa. De unde lumea subterana din Troll Market, colcaind de viata in forme paradoxale, si bobul ucigas de fasole, transformandu-se intr-un monstru vegetal - poate din “Jack si vrejul de fasole” vazut prin ochii unui baietel inspaimantat.



Dar nu toate creaturile lui del Toro sunt stranii si datatoare de fiori, o, nu, exista si unele desenate cu dragoste si duiosie precum Abe, fiinta acvatica pasionata de Vivaldi si Tennyson, indragostita de suava printesa Nuala - nicicand platonicismul n-a sunat mai convingator decat in turmentarea sentimentala a acestui monstru amorezat, care bea si sufera atat de omeneste, si nu se teme sa fie patetic fredonand Barry Manilow.

Galeria freaks-ilor e completata de Johann, fiinta din abur si spirit, inchisa intr-un costum de scafandru antediluvian, ectoplasma cu accent nemtesc si obsesie pentru disciplina, seful perfect pentru trupa aceasta de aratari care isi pun serviciile (si puterile) in slujba umanitatii. De ce o fac? Nici ei nu stiu prea bine. De ce sa-i ajuti pe oamenii astia care te vor privi mereu cu suspiciune si sa nu te alaturi celorlalti, ciudat printre ciudati, rege in tara orbilor. Hellboy chiar nu are habar - poate din inertie, poate din dragoste pentru femeia care inca mai crede in bunatatea fundamentala a speciei umane, dintr-o idee cavalereasca despre Bine si Rau. Personajul lui Perlman nu apartine deloc epocii acesteia a tehnologiei si eroilor trendy-urbani ce rezolva cele mai dificile situatii batand in taste, ci pare sa descinda din traditia unor filme noir, cu barbati duri dar sensibili (a la Robert Mitchum) - povestea lui de iubire cu incandescenta Liz se incadreaza perfect intr-o asemenea filiatie. Iar filmul isi spune povestea cu un entuziasm molipsitor, aproape copilaresc, cu o bucurie a imaginatiei revarsate pe panza pe care nu am mai intalnit-o demult.

[Adela Marcov]

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou