Invictus

Marti, 9 Martie 2010, Categoria: Cronica de film

Hibrid intre film biografic si drama sportiva, "Invictus" nu e de fapt nici una nici alta. Din viata lui Nelson Mandela vedem doar latura iconica, cea intrata in memoria publicului larg, imaginea sfantului care, dupa ani grei de suferinta in inchisoare, ia fraiele unei tari cu mostenire grea si reuseste sa o mentina pe linia de plutire, evitand conflictele rasiale generate de schimbarea regimului de apartheid. Din viata echipei de rugby a Africii de Sud vedem doar franturi - cateva antrenamente, cateva secvente de vestiar, un turneu menit sa promoveze imaginea acestui sport "de albi" in randurile populatiei de culoare.

Care este legatura intre un fost dizident, cu trup mititel si zambet larg, si o mana de zdrahoni, cu arcade sparte si muschi hipertrofiati? Francois Pienaar (Matt Damon), capitanul de la Springboks, omul ales de Mandela pentru misiunea providentiala de infratire intre popoare. Omul care trebuie sa-i impartaseasca viziunea, mandria si tenacitatea, sa inteleaga si sa accepte calculul politic care tine seama de mecanismele sufletului uman, manipuland simbolurile nationale pentru un scop nobil. Un om crescut intr-o familie de albi bogati, care trebuie sa inteleaga situatia negrilor traind in maghernite, si sa transforme echipa-simbol al discriminarii intr-un liant al celor doua comunitati.



Ce l-ar putea determina sa faca asta? Poate ceaiul cu biscuiti oferit de Mandela, impreuna cu un discurs mobilizator. Poate "Invictus", poezia lui William Ernest Henley ("Sunt stapanul destinului, Capitanul sufletului meu"), primita de la acelasi presedinte-model. Poate vizita la inchisoarea in care Mandela si-a dus rabdator zilele dizidentei, cu spiritul neinfrant (remember Doftana?). Poate toate la un loc. Nu stim exact. Dupa cum nu stim nici ce magie a facut Pienaar pentru a-si aduce echipa de pe ultimul pe primul loc in campionatul mondial - ce i-a determinat pe colegii sai sa-si schimbe stilul si atitudinea de joc? Ce le-a spus capitanul inainte de meci? Cum le-a transmis pasiunea, ambitia, indarjirea? Ce s-a schimbat in viziunea lor? Eastwood nu se incurca cu astfel de detalii.



Nici cu detalii legate de viata lui Mandela - in afara preocuparii pentru traseul nationalei de rugby, personajul (jucat altminteri admirabil de Morgan Freeman) e creionat sumar, din cateva aluzii la familia sa instrainata si problemele de sanatate inerente varstei. Francois Pienaar ramane un mister si mai adanc - tot ce stim despre el ca joaca rugby, are o sotie frumusica si vibreaza la cuvintele intelepte servite de presedinte (dialogurile, altminteri destul de lemnoase, sunt impanate din belsug cu vorbe de duh). Nici unul nici celalalt nu sunt oameni pe deplin, ci doar simboluri din carton presat.

Accentul cade (cu zgomot de gong) pe pacea si prietenia dintre cei care pana mai ieri erau dusmani de moarte: dupa o perioada de intepaturi reciproce, garzile de corp alb-negru ale presedintelui fraternizeaza si joaca rugby in gradina; servitoarea de culoare a familiei Pienaar trece de la statutul de cantitate neglijabila (si neglijata) la cel de dama de companie, savurand spectacolul sportiv alaturi de stapana; un pusti din mahalaua neagra ovationeaza alaturi se politistii albi echipa nationala care triumfa la campionat. O multime de sub-ploturi se aliniaza randuri-randuri in jurul ideii centrale - reconcilierea-, insa nu reusesc sa o imbogateasca, ci doar sa lungeasca filmul inutil, pana la limita plictiselii.



[Adela Marcov]

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou