Blindness

Miercuri, 29 Aprilie 2009, Categoria: Cronica de film

"Blindness" avea toate premisele unui film reusit: best-seller-ul lui Saramago care a stat la baza ecranizarii, regia lui Fernando Meirelles, care a impresionat atat de mult cu "Cidade de Deus" si "The Constant Gardener", plus o trupa de actori foarte buni (Julianne Moore, Gael Garcia Bernal si Mark Ruffalo). Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste niciodata cu cea din targ, productia care aspira la un succes de critica a avut parte de o primire rezervata la Cannes-ul de anul trecut, iar premisele reusitei s-au dovedit promisiuni desarte.

Daca aveti chef de un disaster-movie, dar va jenati sa povestiti prietenilor despre ultimul blockbuster cu Will Smith, incercati "Alb orbitor", e cam acelasi lucru, dar cu spoiala intelectuala: povestea unei epidemii de orbire care pune stapanire pe niste cetateni anonimi dintr-un oras anonim, epidemie in care guvernul intervine rapid si hotarat, izoland bolnavii intr-un sanatoriu cu aspect de lagar de concentrare si lasandu-i sa se descurce de capul lor. Julianne Moore, nevasta unui oftalmolog, este singura care n-a orbit, dar si-a urmat sotul in carantina, si prin ochii ei vedem cum lucrurile degenereaza, orbii impartiti pe saloane se constituie in bisericute care incep un razboi al nervilor, lupta pentru hrana duce la violente si violuri, "infernul sunt ceilalti", asa incat e greu de spus daca sotia doctorului este singura care a scapat nepedepsita (din motive pe care regizorul alege sa nu le exploreze) sau dimpotriva, cea care are cel mai mult de indurat in calitatea sa de martora a atrocitatilor.



"Blindness" vorbeste despre temerea devenita obsesiva a unei calamitati care ar reduce oamenii la instinctele primare, despre masurile opresive luate de autoritati "pentru binele cetateanului", despre "Homo homini lupus", dar o face cu un aer de predica sobra si violenta care ameninta cu purgatoriul incolo si-ncoace fara sa ne arate pacatele capitale de care s-au facut vinovati cei pedepsiti la modul acesta extrem. Personajele fara nume au rolul de a incarca povestea de continut simbolic, dar e nevoie de ceva mai mult pentru a o transforma intr-o parabola reusita.

La capitolul vizual filmul sta foarte bine - cand si cand vedem lumea din jur din perspectiva orbilor prizonieri intr-o mare de alb, obiectele se materializeaza brusc din oceanul laptos, camera se concentreaza pe orizontul albicios, pe o picatura de lapte intr-o ceasca de cafea, pe albul metalic al paturilor din sanatoriu, e un joc permanent lumina/intuneric -, insa mesajul pseudo-filozofic despre dezumanizare si pierderea valorilor morale este unul cat se poate de banal, iar finalul e abrupt si nu rezolva nimic, lasandu-te cu senzatia ca omenirea a avut doar un cosmar de scurta durata din care, iata, se trezeste, dar nu stim daca a invatat mare lucru.



[Adela Marcov]

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou